Singurătate

de Jules Supervielle, traducere de Cristina-Monica Moldoveanu

Om rătăcit printre secole,

Vei găsi tu vreodată un contemporan?

Şi acela care înaintează în spatele cactuşilor înalţi,

Nu are vîrsta sîngelui tău care coboară din munţii săi,

Nu cunoaşte rîurile unde se scaldă privirea ta

Şi cum poţi descoperi cifrul unei minţi care tăinuieşte?

Ah! tu ai fi iubit atît de mult oamenii epocii tale

Şi ţi-ar fi plăcut să ţii în braţe un copil ce rîde din acel timp!

Dar pe acest versant al Spaţiului

Toate chipurile fug de tine ca apa şi nisipul

Tu ignori ceea ce cunosc pînă şi insectele, picăturile de apă,

Pentru ele e inevitabil cui vorbesc sau murmură,

Dar în lipsa unui chip

Stelele înţeleg limba ta

Şi dintr-o clipă-n alta, obişnuite cu distanţele,

Îţi urmează gîndirea, îi furnizează cuvinte,

E suficient să asculţi când ochii sînt închişi.

Oh! ştiu, ştiu bine că ai fi preferat

Să fii înţeles de ziua numită astăzi

Datorită sincerităţii şi aparenţei asemănătoare

Şi de către cei care îşi spun pe Pămînt semenii tăi

Deoarece ei nu au, pentru a se exprima din adîncul anilor lor lumină,

Decât pîlpîirea unei inimi

Nedesluşită de ceilalţi oameni.